S-a spus despre Hannibal că ar fi fost singurul om care i-ar fi învăţat pe romani, cei care se credeau descendenţii sângerosului zeu Marte, ceea ce înseamnă teamă. Groaza stârnită de numele sau avea să fie atât de mare încât până şi mamele din acele vremuri îşi speriau copiii spunându-le poveşti despre temutul general cartaginez. În fapt, atât de mare fusese impactul psihologic al victoriilor sale pe pământul Italiei încât, timp de zeci de generaţii, strigătul “Hannibal ante portas” (Hannibal este la porţi) avea să fie sinonim cu orice dezastru sau calamitate ce ameninta, într-un fel sau altul, cetatea Eternă.
Nu vom şti niciodată cum ar fi arătat istoria dacă Roma, şi nu Cartagina, ar fi fost cea învinsă în primul mare război al omenirii în care miza o constituia, nici mai mult nici mai puţin, decât supremaţia asupra lumii cunoscute de acum mai bine de două milenii. Confruntarea titanică dintre cele două mari puteri ale vremii avea, în schimb, să scoată la lumină personalitatea remarcabilă a celui care este încă socotit de unii istorici, drept cel mai mare strateg din istoria umanităţii. Cine a fost Hannibal Barca şi cum şi-a câştigat acesta neîntrecutul renume? Arta războiului reprezenta deja o tradiţie în familia Barca atunci când, în anul 247 î.e.n., se năştea Hannibal, primul dintre cei patru fii ai marelui general şi om de stat cartaginez, Hamilcar. De fapt, adevăratul nume al celei mai cunoscute familii cartagineze s-a pierdut, atâta vreme cât cognomenul Barca, însemnând în limba punică „binecuvântare”, fusese, practic, impus acesteia de către conaţionali, în semn de apreciere pentru glorioasele fapte de arme realizate de-a lungul timpului.
Hamilcar reprezenta deja o legendă vie printre cartaginezi atunci când Hannibal se năştea. Victoriile sale asupra romanilor în Primul Război Punic şi geniul militar dovedit din plin împotriva celor 100.000 de mercenari care se ridicaseră împotriva imperiului din nordul Africii, îl propulsaseră pe acesta pe un piedestal pe care nimeni, cu excepţia fiului său, nu îl va mai depăşi vreodată. Asemenea lui Alexandru Macedon, neîntrecutul general al antichităţii, Hannibal va creşte sub atenta oblăduire a tatălui sau şi, încă din primii ani ai copilăriei, va fi pregătit pentru împlinirea gloriosului destin ce i se prevestea. Legendele ţesute în jurul personalităţii sale remarcabile spun că la vârsta de numai nouă ani, acesta jură în faţa soldaţilor „ură eternă Romei” şi promitea ca nicicând să nu renunţe la a-şi trece duşmanii de moarte prin foc şi oţel. Alături de fraţii săi, Hasdrubal, Hanno şi Mago, precum şi de cumnatul său Hasdrubal cel Drept, Hannibal îşi va însoţi tatăl în lunga campanie de cucerire a triburilor iberice şi de consolidare a Noii Cartagine (oraşul Murcia de astăzi), viitorul punct de plecare al expediţiei împotriva Romei. Nu mai puţin de 16 ani avea să servească acesta intereselor Cartaginei în Iberia, timp în care atât Hamilcar cât şi Hasdrubal cel Drept vor fi ucişi în timpul luptelor cu barbarii. Propulsat din funcţia de comandant al cavaleriei la cea de general al întregii armate cartagineze, Hannibal avea să pornească în ceea ce astăzi istoricii numesc „cea mai amplă şi mai spectaculoasă campanie purtată vreodată împotriva Romei”.
Traversarea Alpilor și bătălia de la Trebia
Campaniile de cucerire ale Cartaginei şi ale Romei căpătaseră deja valenţele unei veritabile partide de şah la nivel global. Dacă Hamilcar ocupase o mare parte a Peninsulei Iberice, legiunile romane îşi instituiseră supremaţia în Galia Cisalpină şi transformaseră măruntul oraş iberic, Saguntum, în protectorat. De fapt, acesta avea să fie şi pretextul pornirii celui de-al doilea Război Punic, cel care îl va propulsa pe Hannibal în galeria marilor cuceritori ai istoriei. Cucerind Saguntum după opt luni de asediu şi anihilând garnizoanele latine, generalul cartaginez sfida, practic, puternica Republică Romană şi o provoca pe acesta într-o confruntare cum nu se mai văzuse vreodată. Nici cel mai îndrăzneţ strateg al acelor vremuri nu putea anticipa următoarea mişcare a lui Hannibal, aceea de a traversa Alpii şi de a invada Peninsula Italică din nord. Aşa cum el însuşi spunea: „Nimeni nu mai îndrăznise să facă acest lucru, de la Hercule şi până în prezent”. Geniul militar al cartaginezului avea să se facă simţit atunci când 40.000 de soldaţi, urmaţi de 12.000 de cavaleri şi o întreagă divizie de elefanţi de lupta îl vor urma fără să crâcnească în marşul care putea însemna sfârşitul tuturor. Înfruntând frigul pătrunzător, terenul potrivnic şi triburile de celţi care trăiau în Alpi, Hannibal va reuşi totuşi să traverseze munţii, deşi numai 26.000 de pedestraşi, 8000 de cavaleri şi un singur elefant supravieţuiseră temerarei încercări.
Palnul luptei de la Trebia.
Nimeni nu se aşteptase la o asemenea invazie, iar trupele romane staţionate în nordul ţării, fuseseră luate prin surprindere şi împrăştiate rapid de armata cartagineză. Prima bătălie dintre Hannibal şi legiunile conduse de Cornelius Publius Scipio avea să vină inevitabil, acesta din urmă, îşi pregătise însă deja armata pentru o invazie în Peninsula Iberică. Lupta care se va da în apropierea râului Trebia va fi de scurtă durată şi va marca superioritatea netă atât a războinicilor cartaginezi cât şi a cavaleriei africane. Deşi victoria lui Hannibal fusese una minoră, aceasta va mobiliza triburile galice rebele, care vor suplimenta rândurile invadatorilor cu 14.000 de luptători, refăcând numărul acestora la 40.000.
Lupta de la Trasimene şi masacrul de la Cannae
Asigurându-şi poziţia în nordul Italiei, Hannibal conştientiza faptul că adevăratul război cu Roma de abia era pe cale să înceapă. Uriaşa maşinărie de război pe care o reprezenta Roma urma să dea primele sale lovituri. Aşa cum se aştepta, generalul cartaginez va înfrunta legiunile conduse de noii consuli, Cnaeus Servilius şi Gaius Flaminius, în bătălia de lângă lacul Trasimene, acolo unde, în ciuda marşului prelungit la care îşi supusese soldaţii, patru zile şi trei nopţi, va obţine o nouă victorie răsunătoare. Cea mai grea luptă se va da, însă, în aproprierea localităţii Cannae. Sătui de tactica de hărţuire impusă de noul dictator roman, Fabius Maximus, senatorii vor opta pentru o luptă în câmp deschis, luptă în care să elimine odată pentru totdeauna ameninţarea cartagineză. Avea să fie o mobilizare fără precedent în istoria de până atunci a Romei, armata strânsă pentru această bătălie depăşind 100.000 de legionari. Numai geniul militar al lui Hannibal avea să aducă victoria celor 40.000 de războinici africani şi gali, pe care acesta îi putea opune formidabilei oştiri latine.Bazându-se pe rezistenţa fizică nativă a luptătorilor gali şi a ferocităţii înnăscute a acestora, generalul cartaginez va opta pentru folosirea lor în centrul armatei, acolo unde urma să se dea cea mai grea lovitură. Tactica sa prevedea că trupele galice, susţinute de cele africane şi iberice să întrețină suficient lupta astfel încât să permită cavaleriei cartagineze şi numidiene să înconjoare trupele romane.
Planul luptei de la lacul Trasimene
Efectul va fi unul devastator pentru legionarii siguri de victorie. Nu mai puţin de 60.000 de soldaţi latini aveau să fie masacraţi în ceea ce va rămâne în istorie drept cea mai categorică înfrângere din istoria Romei şi, totodată, una dintre cele mai sângeroase lupte purtate vreodată. Printre cei căzuţi, se vor număra Lucius Aemilius Paulus, noul consul roman, 48 de tribuni militari, 80 de senatori, doi questori şi doi foşti consuli imperiali. Victoria a fost atât de categorică încât romanii nu vor mai cuteza să îl înfrunte pe Hannibal în nicio altă bătălie majoră purtată pe teritoriul Italiei. Cu toate acestea, cartaginezul care suferise la rândul său pierderi importante: circa 6000 de victime (dintre care peste 4000 erau gali) şi aproape 10.000 de răniţi, realiza faptul că fără întăriri, toate izbândele sale erau în van. În ciuda insistenţei comandanţilor aflaţi în subordinea sa, Hannibal va refuza să asedieze Roma, moment considerat de către istorici una dintre cele mai mari erori strategice ale sale. Acesta va prefera, în schimb, să aştepte întăririle pe care Hasdrubal urma să le aducă din Spania şi pe cele pe care Mago încerca să le obţină de la conducătorii cartaginezi. În ciuda celor doi saci plini cu inelele de aur ale legionarilor ucişi la Cannae, pe care Mago îi va purta în Cartagina, edilii cetăţii vor refuza, în mod inexplicabil, o nouă finanţare a campaniei lui Hannibal, asta în timp ce veştile proaste continuau să vină pentru acesta. Cartaginezul va afla cu stupoare că trupele strânse de Hasdrubal căzuseră într-o ambuscadă şi fuseseră anihilate de către romani iar fratele său fusese ucis în luptă.
Lupta de la Zama şi începutul sfârşitului
Într-o mişcare strategică demnă de un mare lider militar, noul comandant al legiunilor romane, Publius Cornelius Scipio, va muta teatrul de lupta în nordul Africii, ameninţând direct Cartagina. Silit să părăsească Peninsula Italică după 14 ani de lupte, Hannibal îşi va mobiliza ultimele trupe şi va porni pe urmele celor peste 40.000 de veterani latini. Cartaginezul va improviza din nou, reuşind să îşi suplimenteze numărul soldaţilor cu noi luptători recrutaţi în grabă în timpul călătoriei sale. Deşi, pentru prima oară, armata sa era superioară numeric romanilor, Hannibal conştientiza faptul că experienţa era acum de partea adversarilor săi. Lupta dintre cele două armate se va da la Zama, în apropierea Cartaginei, şi se va solda cu înfrângerea dureroasă a africanilor. Din cei 50.000 de războinici cartaginezi, 20.000 vor fi ucişi, 11.000 răniţi, în timp ce peste 15.000 vor fi capturaţi. Pacea fragilă care a urmat luptei impunea condiţii umilitoare fostei mari puteri. Cartagina era nevoită să îşi distrugă toată flota, având dreptul să păstreze doar 10 corăbii, să plătescă o suma imensă că despăgubiri pentru daunele provocate şi să nu declare război nici unei alte ţări fără acordul Romei.
Silit să fugă în exil după o scurtă perioada în care se aflase în fruntea statului, Hannibal se va refugia, pe rând, la curtea monarhilor orientali: Antiochus al III-lea al Siriei, Artaxias I al Armeniei şi Prusias I din Bitinia (nord-vestul Anatoliei), acolo unde se va angaja de fiecare dată în lupte împotriva romanilor. Geniul său militar va fi dovedit pentru ultima oară atunci când, în fruntea marinarilor bitinieni, Hannibal va învinge flota regelui Pergamului, Eumenes al II-lea, aliatul de nădejde al Romei. Cartaginezul va catapulta pe vasele acestora, amfore pline cu şerpi veninoşi, creând o panică de nedescris atât în rândurile vâslaşilor aproape goi cât şi în cele ale soldaţilor inamici, îngroziţi de imaginea reptilelor. Ajuns la vârsta de 64 de ani, Hannibal va fi trădat de către bitinieni, înconjurat în propria casă de către miliţiile romane care încă vedeau în el un pericol imens. Într-un ultim gest de sfidare la adresa imperiului căruia îi jurase ura eternă, bătrânul general se va sinucide înghiţind un flacon cu otravă. Se spune că ultimele sale cuvinte au fost: „Haide să scăpăm în fine pe romani de teroarea care-i stăpâneşte, făcându-i să nu mai aştepte moartea unui biet bătrân… “. Se stingea astfel, în anul 183 î.e.n., unul dintre cei mai mari lideri militari din istoria omenirii. Paradoxal, în acelaşi an, învingătorul sau, Scipio Africanul, murea la Roma în dizgraţia Senatului şi a concetăţenilor săi.
