1-ISTORIA RAMANE PASIUNEA MEA NR-1!
2-ACEST ARTICOL L-AM COPIAT DUPA GRUP-UL ISTORIE DE BUZUNAR !
3-RECOMAND ACEST GRUP !
S-a întâmplat în 29 mai1453: La această dată din istorie, a fost cucerit de turcii otomani, sub comanda sultanului Mohamed al II-lea, Constantinopolul, oraş fondat de Constantin cel Mare pe locul vechii colonii greceşti Byzantion, devenit, în anul 395, capitala Imperiului Roman de Răsărit. Acest eveniment, cunoscut în istorie şi sub numele de „căderea Constantinopolului", a însemnat nu numai sfârşitul Imperiului Roman de Răsărit şi moartea ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea, dar şi o victorie strategică de o importanţă capitală pentru cucerirea estului mediteranean şi a Balcanilor de către otomani.
În cei aproape 1.100 de ani de existentă ai Imperiului Bizantin, Constantinopolul a fost asediat de mai multe ori și a fost cucerit numai de două ori, în timpul Cruciadei a patra din 1204 şi atunci când bizantinii l-au recucerit câteva decenii mai târziu, în 1261. În următoarele două secole, imperiul a fost redus treptat de către o nouă ameninţare, Imperiul Otoman. După ce Împăratul Iustinian reuşise, în veacul al şaselea, să recucerească teritorii pierdute şi să facă din nou din Mediterana, pentru ultima oară, un lac roman, în 1453 „imperiul” acesta nu era altceva decât cetatea Constantinopolului şi o porţiune din Peloponez (cu centrul în cetatea Mistra). De ce? Pentru că mărețul Constantinopol era deja înconjurat din toate părţile de turcii otomani. Decimat de Cruciada a patra, de războiul civil din 1341-1347 urmat de ciuma bubonică, imperiul consta acum din mai multe sate înconjurate cu ziduri, separate de câmpii vaste, toate înconjurate de zidurile ridicate de Împăratul Theodosius în veacul al patrulea.Administraţia provinciilor era nefuncţională, Thracia fiind controlată de nişte feudali care, în ciuda avuţiilor lor, nu-şi plăteau dările către centru.
La factorii administrativi şi politici se adăuga și penuria de resurse. Numai Moreea, neafectată de ravagiile războiului civil, mai era relativ prosperă. Numirea lui Manuel Kantakuzenos ca despot al ei în 1349 a condus la crearea principatului semi-independent al Moreei, care va avea parte de ultima revenire economică şi culturală a Imperiului Bizantin, înainte de a cădea şi el în mâna otomanilor în 1460.Atunci când, la vârsta de 21 de ani, Mehmed II (1451-1481) a devenit sultanul otomanilor, primele lui gânduri s-au îndreptat către Constantinopol. Rămăşiţă a puternicului Imperiu Roman creştin, prezenţa acestuia în mijlocul Imperiului Otoman reprezenta un permanent pericol.Primul pas a fost izolarea capitalei bizantine, atât economic, cât şi militar. În iarna lui 1451, Mehmed a început să caute constructori pricepuţi pentru a construi o cetate pe Bosfor. Ridicarea acesteia, chiar în strâmtoare, a început la mijlocul lui aprilie 1452. Numele ei era Rumeli Hisar şi includea un vast complex de fortificaţii care trebuia să oprească orice navă care încerca să intre sau să iasă din Marea Neagră.Această cetate se adăuga uneia mai vechi, Anadolu Hisar, ridicată în vremea lui Baiazid I (1389-1402), la 4 kilometri sud de Constantinopol, pe pământul Asiei Mici.
Pentru bizantini, ajutorul era drastic limitat. Sub comanda lui Giovanni Giustiniani se aflau 700 de ostaşi genovezi bine înarmaţi, care sosiseră în cetate în ianuarie 1453. De asemenea, Veneţia a trimis un contingent de ostaşi şi marinari cretani.Fostul mitropolit al Kievului şi al întregii Rusii, Isidor, apostat şi devenit cardinal romano-catolic, a sosit şi el în cetate cu 200 de oşteni recrutaţi pe cheltuiala Papei. Constantin îi mai avea alături pe Maurizio Cattaneo, pe fraţii Bocchiardo, Paolo, Antonio şi Troilo, pe nobilul castilian Don Francisco de Toledo, pe inginerul german Johannes Grant şi pe prinţul otoman Orhan, care trăia în Constantinopol. Fără pământ şi complet ruptă de rutele ei maritime, cetatea era condamnată. În ciuda eforturilor sporadice şi disperate ale bizantinilor de a împiedica terminarea ei, Rumeli Hisar a fost terminată în august 1452. Populaţia a înţeles atunci că nu mai era mult până la bătălia finală. Înţelegând că toate contactele cu partea otomană au încetat, Constantin XI Paleologul a poruncit închiderea porţilor cetăţii.
Constantin Dragases Paleologul, ultimul împărat, născut în 1404, era fiul lui Manuel II Paleologul şi al Elenei Dragaş, o prinţesă sârbă. Fratele său, Ioan VIII (1425-1448) sperase că prin unirea ortodocşilor cu Papa de la Roma va primi ajutor militar de la apuseni. În fruntea unei delegaţii bizantine, care includea cele mai strălucite minţi religioase şi seculare ale elenismului veacului al XV-lea, el a mers la Florenţa unde, după discuţii lungi şi grele, cardinalul Giuliano Cesarini şi arhiepiscopul Visarion de Niceea au citit, pe 6 iulie 1439, Actul de Unire. Principalul oponent al acestei uniri a fost Sfântul Marcu al Efesului care, în ciuda presiunilor Împăratului, a rămas ferm pe poziţie.
Deşi s-a considerat că unirea s-a realizat, prilej de mare sărbătoare în Apus, popoarele ortodoxe din Răsărit nu au primit-o şi i-au repudiat pe episcopii care o semnaseră. În cele din urmă, unirea a rămas doar pe hârtie, iar promisa cruciadă, menită a salva Constantinopolul, s-a sfârşit în bătălia de la Varna, în noiembrie 1444. Atunci când, patru ani mai târziu, Ioan VIII s-a stins fără a avea copii, coroana imperială a fost luată de fratele său, Constantin, care stăpânea deja în Peloponez. Încoronat în catedrala din Mistra în ianuarie 1449, noul şi ultimul Împărat roman creştin şi-a făcut intrarea în capitala izolată a imperiului două luni mai târziu, pe 12 martie.În spatele vechilor ziduri ale Constantinopolului, noul împărat a urmat politica fratelui său. În ciuda împotrivirii majorităţii locuitorilor cetăţii, el a încercat să reafirme unirea cu Roma, proclamând-o oficial în catedrala Sfânta Sofia pe 12 decembrie 1452. Urmările practice au lipsit însă. În afară de făgăduinţe şi mesaje de încurajare din Apus, nu s-a mai întreprins nici o cruciadă. De fapt, la mijlocul lunii mai 1453, Senatul Veneţiei încă discuta dacă să trimită o flotă către Constantinopol. Colonia genoveză din Pera, apropiată de cetate, a ales să rămână neutră, neutralitate care însă nu a ajutat-o defel după ce otomanii au pus mâna pe Constantinopol.
Când a început asediul, la populaţia cetăţii s-au adăugat refugiaţii din împrejurimi .În spatele zidurilor enorme se aflau zone locuite, despărţite între ele de câmpii, livezi şi grădini. Majoritatea locuitorilor trăiau lângă zona portului.Garnizoana cetăţii includea cinci mii de bizantini şi două mii de străini, majoritatea genovezi şi veneţieni.Oamenii lui Giustiniani erau bine pregătiţi şi înarmaţi.Lor li se adăugau unităţi mici de ostaşi bine pregătiţi, civili înarmaţi, marinari, voluntari din comunităţile de străini şi chiar călugări.Lipsa dotărilor militare era compensată de hotărârea tuturor de a lupta până la capăt. Cele câteva piese de artilerie de calibru mic, folosite de garnizoană, nu puteau ajuta prea mult.În ciuda neînţelegerilor privind politica religioasă dusă de conducători, populaţia era alături de împăratul ei.Alternativa era de neconceput.Bărbaţi şi femei participau la repararea zidurilor şi la adâncirea şanţului de apărare, voluntarii făceau de gardă, se colectau provizii de hrană, obiectele din aur şi argint din biserici erau transformate în monede pentru plata ostaşilor străini, iar portul cetăţii, Cornul de Aur, fu închis cu un lanţ uriaş. Cu excepţia celor 700 de locuitori italieni care au părăsit cetatea în luna februarie, populaţia a rămas pe loc. Bizantini şi străini, au luptat până la sfârşit.
Oastea otomană a început să se aşeze în faţa cetăţii în prima săptămână a lui aprilie 1453. Mehmed şi-a instalat cortul la nord de poarta militară Sf. Romanus şi tot acolo a poruncit să fie aşezat şi marele tun construit de ungurul Orban. Pe 12 aprilie a sosit din Gallipoli şi flota otomană, compusă din 200 de nave aflate sub comanda unui bulgar turcit, Suleiman Baltoglu. De cealaltă parte, Constantin şi-a împărţit oştenii cât a putut de bine. Îi era imposibil să acopere toată lungimea zidurilor, însă era previzibil că duşmanul se va concentra asupra zidurilor de pe uscat, lungi de trei kilometri. Cu excepţia secţiunii Vlaherne a zidurilor, în nord-estul cetăţii, Constantinopolul era protejat, pe uscat, de un zid întreit, dublat de un şanţ de apărare. Înspre mare, protecţia era asigurată de un zid unic.Date fiind trupele existente şi secţiunile critice ale zidurilor, Giustiniani cu oamenii săi şi cei mai buni ostaşi ai împăratului au luat poziţie în zona porţii Sf. Romanus, aflată în bătaia tunului otomanilor.Veneţianul Girolamo Minotto şi oamenii săi au primit apărarea zonei Vlaherne, unde se afla şi Palatul Imperial.Majoritatea trupelor se aflau pe şi în spatele zidurilor dinspre uscat. Pentru a păzi intrarea în portul cetăţii, căpitanul veneţian al micii flote de apărare a poruncit celor zece nave să ocupe poziţii în spatele lanţului din Cornul de Aur.
Înainte de începerea ostilităţilor, Mehmed i-a cerut lui Constantin să-i predea cetatea, făgăduind cruţarea vieţii şi proprietăţilor locuitorilor şi promiţând împăratului că va putea domni mai departe în Mistra.Împăratul, într-un răspuns demn, a refuzat oferta. Imediat tunurile otomane au început să tragă. Loviturile continue au dărâmat o parte a zidurilor de lângă Poarta Harisius.Noaptea, toţi cei din cetate lucrau la repararea stricăciunilor. În acest timp, otomanii încercau să umple şanţul de apărare, mai ales în faţa secţiunilor mai slabe ale zidurilor care erau acum permanent bombardate. Primul atac a început în noaptea de 18 aprilie. Bine înarmaţi, protejaţi de armuri, luptând într-un spaţiu restrâns, Giustiniani şi oamenii săi, alături de tovarăşii lor bizantini, au reuşit, după patru ceasuri de lupte sângeroase, să respingă miile de otomani care atacaseră zidurile.Vineri dimineaţa, 20 aprilie, au apărut în Marea Marmora, lângă Constantinopol, patru nave mari încărcate cu provizii – trei genoveze şi una grecească. Baltoglu şi-a trimis vasele ca să atace şi să distrugă transportul.Vasele otomane, mai mici, au înconjurat repede cele patru nave cu provizii.Pe zidurile cetăţii, toată lumea privea spectacolul. Mehmed era pe mal, alături de ofiţerii şi armata sa, şi striga ordine către Baltoglu. Cele patru nave mari le-au împins pe cele mici şi, ajutate de vânt, s-au apropiat de colţul cetăţii. Apoi vântul s-a oprit şi curentul a început să le tragă către malul pe care se aflau otomanii. Marinarii creştini aruncau cu tot ce le venea la îndemână în otomani, folosind inclusiv focul grecesc. În cele din urmă, cele patru nave s-au apropiat atât de mult una de alta, încât au format o fortăreaţă plutitoare. Către asfinţit a început să bată din nou vântul, împingând navele, printre epavele otomane, în Cornul de Aur, în uralele celor de pe zidurile cetăţii. A doua zi, Mehmed a poruncit ca Baltoglu să fie decapitat.
Evenimentul l-a convins pe Sultan că cetatea trebuie izolată mai bine.A pus la cale un plan ingenios, prin care să-şi ducă flota în Cornul de Aur, care era închis cu marele lanţ întins acolo de bizantini. Astfel, mii de lucrători au construit un drum din buşteni unşi cu vaselină, de la Bosfor, pe lângă zidurile coloniei Pera, până în Valea Izvoarelor de pe malul Cornului de Aur.Pe 22 aprilie, spre groaza celor asediaţi, o procesiune de corăbii trase de oameni şi boi a traversat uscatul pe buştenii unşi, intrând astfel în Cornul de Aur.Bizantinii au ţinut imediat sfat şi au hotărât să încerce să ardă vasele otomane intrate acolo. Încercarea a avut loc în noaptea lui 28 aprilie însă, din cauza unei trădări din Pera, a eşuat.Vasele creştine au fost distruse de tunurile otomane. Pe uscat, loviturile de tun au continuat, mai multe ziduri s-au prăbuşit, iar bizantinii au lucrat în fiecare noapte la repararea lor. Hrana a început să fie raţionalizată. Toată lumea aştepta şi spera să vadă venind nave din Apus în ajutorul cetăţii. La începutul lui mai a fost trimisă o navă rapidă care să găsească nave creştine în Marea Egee şi să le spună comandaţilor lor să se grăbească.În noaptea de 7 mai a fost lansat un nou atac asupra secţiunii stricate a zidurilor, unde se afla Giustiniani. A dat greş şi a fost urmat de un altul, în noaptea lui 12 mai. În timpul acesta, otomanii săpau tuneluri prin care încercau să treacă pe sub ziduri, însă bizantinii au aflat de ele de la doi otomani prinşi şi le-au putut surpa.
La adata de 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, a intrat în eclipsă, împlinind o prorocie despre căderea cetăţii. După patru zile, întreaga cetate a fost acoperită de o ceaţă groasă, lucru necunoscut în această parte a lumii în luna mai.Seara, când ceaţa s-a ridicat,„flăcări erau deasupra cupolei Sfintei Sofia şi lumini se putea vedea în zare, mult dincolo de tabăra turcilor”. Aceasta a fost văzut ca un semn că Duhul Sfânt pleacă din sfânta biserică.Pe 23 mai, nava care fusese trimisă să caute vase creştine s-a întors în cetate cu veşti proaste pentru că nu găsise pe nimeni. Echipajul credincios a hotărât să se întoarcă în cetate, deşi putea să fugă ca să se salveze. Înţelegând că totul era pierdut, sfătuitorii lui Constantin l-au sfătuit să părăsească cetatea şi să caute ajutor.Tatăl lui, Manuel II, făcuse la fel în 1399, în timpul asediului lui Baiazid. Împăratul a refuzat chiar să şi discute această posibilitate. Hotărâse deja să rămână în oraşul lui şi să moară pentru el. În timpul acesta, în tabăra otomană circulau zvonuri despre mobilizarea flotei veneţiene şi despre ungurii care se pregăteau să treacă Dunărea. Asediul continua fără a se întrevedea vreo finalitate.Vizirul Halil Ceandarlî avusese de la început reţineri în privinţa asediului, iar acum îl sfătuia pe Mehmed să ridice asediul. Sultanul însă, deprimat din cauza duratei asediului, a decis să încerce un ultim atac masiv, fiind susţinut în această hotărâre de comandaţii mai tineri.În cetate toţi au realizat că a venit momentul decisiv.Luni, 28 mai, s-au făcut ultimele pregătiri şi reparaţii. În timp ce clopotele bisericilor răsunau, civili şi oşteni s-au alăturat unei lungi procesiuni cu sfinte moaşte scoase din biserici. Toată lumea, prevăzând sfârşitul, şi-a cerut iertare şi s-a împăcat cu toată lumea şi cu Dumnezeu.
Când procesiunea s-a încheiat, împăratul s-a întâlnit cu comandaţii şi aristocraţia cetăţii. În discursul de despărţire, le-a spus că vremea lor a trecut, că omul trebuie să fie gata să-şi întâlnească moartea atunci când trebuie să lupte pentru credinţa sa, pentru ţară, familie sau libertate. Mai mult, ei, care erau urmaşii grecilor şi ai romanilor, trebuia să se ridice la înălţimea înaintaşilor lor. Au trăit într-un oraş măreţ şi acum trebuia să moară apărându-l.Le-a mulţumit ostaşilor italieni care nu au părăsit cetatea în momentele ei finale. Împăratul încă credea că garnizoana ar putea să respingă duşmanul. Le-a mulţumit tuturor pentru apărarea cetăţii, le-a cerut iertare de le greşise cu ceva şi şi-a încheiat discursul astfel: „Vă rog şi vă implor să acordaţi onoarea şi ascultarea cuvenite comandanţilor voştri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului şi slujbei lui militare. Aflaţi aceasta: dacă respectaţi cu sinceritate toate câte v-am poruncit, nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu.”
În timpul acesta, Sfânta Sofia se umpluse de lume, iar înăuntru preoţii slujeau Sfânta Liturghie. Avea să fie ultima slujbă din biserica Înţelepciunii dumnezeieşti. Erau de faţă împăratul şi comandanţii, iar lăcaşul era încă o dată şi pentru ultima oară înţesat cu drept-credincioşi.Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creştină şi frumuseţea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul şi cardinalul, mulţimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană şi Apuseană; împăratul şi aristocraţii, ultima rămăşiţă a odinioară strălucitei şi curajoasei aristocraţii bizantine; preoţi şi soldaţi amestecaţi; constantinopolitani, veneţieni şi genovezi, toţi erau prezenţi, toţi realizând primejdia aflată în faţa lor şi simţind că, având în vedere pericolul iminent, rivalităţile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele.Împăratul şi tovarăşii săi de arme s-au împărtăşit cu „Preacuratele şi Dumnezeieştile Taine” şi şi-au luat rămas-bun de la patriarh. Slujba a fost în realitate o liturghie a morţii. Imperiul agoniza şi se cuvenea ca slujba pentru duhul său în agonie să fie săvârşită public în cea mai frumoasă biserică şi înaintea ultimului său viteaz împărat. Oamenii şi-au cerut iertare unii altora, s-au spovedit şi s-au împărtăşit. Apoi, luptătorii s-au întors la locurile lor. De la biserică, împăratul a mers la palat, unde le-a cerut iertare tuturor casnicilor săi.Şi-a luat rămas-bun de la toţi şi a plecat în noapte pentru o ultimă inspecţie a poziţiilor.Atacul a început după miezul nopţii, marţi, pe 29 mai 1453.Otomanii veneau în valuri.Strigăte de luptă, sunet de tobe şi trâmbiţe, clopote de biserică umpleau văzduhul.Mai întâi au venit trupele neregulate, un amestec eterogen şi prost pregătit, menit doar a face pagube cât mai mari.Au fost masacraţi de apărătorii conduşi de Giustiniani. După două ceasuri, otomanii s-au retras în dezordine, lăsând în urmă mulţi morţi.Au urmat trupele anatoliene, încercând să rupă rândurile apărătorilor. Spaţiul limitat în care luptau îi ajuta pe bizantini, care nu mai erau nevoiţi să ţintească cu armele. Pentru câteva clipe, s-a părut că un grup de atacatori reuşiseră să rupă rândurile apărătorilor şi să intre în cetate.Au fost tăiaţi imediat de împărat şi de oamenii lui. Al doilea atac a dat şi el greş.
Au venit apoi ienicerii, disciplinaţi şi bine antrenaţi.Cu mari eforturi, apărătorii bizantini şi italieni au reuşit să-i ţină în loc, moment în care un grup de atacatori a pătruns în cetate printr-o mică poartă numită Kerkoporta, situată aproape de Vlaherne. Nu se ştie dacă aceasta fusese uitată deschisă de către bizantini sau dacă a fost spartă de atacatori. Imediat s-a format şi acolo un punct de rezistenţă, în încercarea de a-i respinge pe intruşi.Aproape de zori, un glonţ l-a lovit pe Giustiniani, perforându-i armura şi trântindu-l la pământ. Epuizat fizic şi psihic, a cerut, în ciuda rugăminţilor împăratului de a nu pleca, să fie dus de pe câmpul de luptă.S-a deschis o poartă în zidul interior pentru ca genovezii să-şi ducă comandatul în cetate. Ostaşii care luptau în apropiere au văzut poarta deschisă, pe tovarăşii lor ducându-l pe căpitan şi au crezut că linia de apărare a fost ruptă. S-au grăbit cu toţii să intre în cetate, lăsându-i pe bizantini să lupte singuri între cele două ziduri. Această greşeală a fost observată de otomani, care au presat şi mai mult asupra zonei Kerkoporta.Mii de ieniceri au pătruns între cele două ziduri, mulţi dintre ei ajungând la zidul interior al lui Constantin. În curând au început să apară steaguri otomane pe zidul exterior. Împăratul şi căpitanii lui încercau din răsputeri să-şi ţină oştile laolaltă şi să-i dea înapoi pe otomani. Porţile cetăţii au început să se deschidă una după alta. Mii de otomani intrau acum în cetate.Realizând că totul e pierdut, împăratul şi-a aruncat însemnele împărăteşti şi, urmat de vărul său, Theofil Paleologul, de Don Francisco din Toledo şi de Ioan Dalmatul, s-a năpustit în marea de duşmani, lovind în stânga şi-n dreapta. Nu au mai fost văzuţi.Otomanii au început să se îndrepte spre piaţa Augusteum din faţa Sfintei Sofia, ale cărei porţi de bronz erau ferecate de mulţimea creştinilor închişi înăuntru, la o ultimă Sfântă Liturghie de implorare a milei cereşti.
Stindarde otomane au început să fie văzute pe zidurile interioare, pe turnuri şi pe Palatul Vlaherne.Îngrozită, populaţia s-a refugiat în biserici.Alţii s-au închis în case, alţii au continuat luptele în stradă şi alţii, bizantini şi străini, s-au refugiat în zona portului.Vasele aliate erau încă acolo şi preluau refugiaţi. Ostaşii şi marinarii cretani din cele trei turnuri de lângă intrarea în Cornul de Aur continuau lupta şi nu dădeau semne că se vor preda.În cele din urmă, căpitanii otomani au făcut o înţelegere cu ei şi i-au lăsat să plece pe mare, cu arme cu tot. Devastarea şi distrugerea care au avut loc după căderea cetăţii au fost poate depăşite doar de cele din timpul Cruciadei a patra.Bande de otomani au început jaful.Uşile au fost sparte, casele oamenilor jefuite, civilii masacraţi. Magazinele din pieţe au fost sparte. S-a intrat în mănăstiri.Monahii au fost omorâţi, monahiile siluite – multe, pentru a nu fi necinstite, şi-au luat viaţa.
S-au forţat şi s-au deschis marile porţi ale bisericii Sf. Sofia. Jaful şi omorurile au durat acolo preţ de câteva ceasuri.La fel s-a petrecut în majoritatea bisericilor din cetate.Cuceritorii luau tot ce se putea lua din aceste lăcaşuri.Icoane au fost distruse, manuscrise de preţ s-au pierdut pentru totdeauna.Mii de oameni au fost duşi în robie, otomanii se băteau între ei pentru tineri şi tinere bizantini. Moartea şi înrobirea nu făceau diferenţă de rang social.Nobili şi ţărani erau trataţi cu aceeaşi cruzime.În unele cartiere îndepărtate, în special în cele de lângă zidurile dinspre mare, magistraţii locali au negociat predarea către căpitanii otomani. Asta a ajutat la salvarea vieţii populaţiei de acolo.Mai mult, bisericile lor nu au fost pângărite.
Dornici de jaf, marinarii otomani şi-au abandonat navele şi au dat şi ei buzna în cetate. Debandada creată a ajutat navele creştine să iasă din Cornul de Aur. Vase bizantine, genoveze şi veneţiene, pline de refugiaţi, unii dintre ei sosiţi înot de pe mal, au pornit-o spre apus. Într-una dintre navele genoveze se afla Giustiniani. A fost dus în insula Kios, unde a murit după câteva zile din pricina rănii primite în timpul apărării cetăţii. Mehmed a intrat în cetate în după amiaza primei zile de ocupaţie. Constantinopolul era acum al lui şi avea să devină capitala imperiului. S-a plimbat prin oraşul în ruine, a mers în Sfânta Sofia şi a poruncit să fie prefăcută în moschee. Văzând prăpădul, morţii şi Palatul Vlaherne în ruine, a rostit cuvintele poetului persan Gardizi: „Păianjenul ţese draperii în palatul Cezarilor; bufniţa vesteşte ceasurile în turnurile lui Afrasiab...”
O tradiţie populară spune că în clipa pătrunderii primilor otomani în Sf. Sofia, se slujea Liturghia. Când preotul care ţinea Sfintele Taine în mâini i-a văzut pe turci în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în faţa lui şi el a dispărut acolo, de unde va reapărea pentru a sluji mai departe Liturghia întreruptă, atunci când Sfânta Biserică va fi din nou a creştinilor. Alţii spun că Împăratul Constantin XI nu a murit, ci a fost salvat de un înger şi prefăcut în marmură, aşezat apoi într-o peşteră sub pământ, lângă Poarta de Aur, unde aşteaptă să fie din nou adus la viaţă.
Surse:
Runciman, Steven (1965). The Fall of Constantinople: 1453. London: Cambridge University Press
Căderea Constantinopolului, 1453, Steven Runciman, Traducere de Alexandru Elian, Editura Nemira, 2011
Justin Wintle: The Rough Guide History of Islam Rough Guides. 2003
REZUMAT !
1-CADEREA CONSTANTINOPOLULUI
2-IMPERIUL OTOMAN
SURSE !
1-GRUP-UL ISTORIE DE BUZUNAR !
ALTE LOCURI UNDE MAI POSTEZ ISTORIE !
https://www.facebook.com/mincabogdan
https://www.youtube.com/channel/UCu7UBrf64xNmMSAjQGy450A
https://www.tiktok.com/@malasorte1989?is_from_webapp=1&sender_device=pc
AM INCEPUT O SERIE DE MATERIALE CARE LE PUN LA DISPOZITIA CELOR CARE DORESC ! AL-2-TRIUMVIRAT DIN ROMA ANTICA-50 LEI BATALIA DE LA ACTIUM -50 LEI HANNIBAL VS ROMA-50 LEI MARCUS AGRIPPA-50 LEI REVOLTA LUI SPARTACUS -50 LEI PACHETUL DE MAI SUS -220 LEI ! CINE ESTE INTERESANT POATE SA MA CAUTE LA ADRESA DE MAIL ! bogdan_minca80@yahoo.com
ISTORIE DE CALITATE !
https://www.youtube.com/@RobertoTrizio
https://www.youtube.com/@ImperatorOfficial0
OFER PRETURI BUNE DE PUBLICITATE IN FELUL URMATOR !
1-PE BLOG 500 LEI LUNAR !100 EURO
2-PE YOUTUBE 500 LEI LUNAR ! 100 EURO
3-PE FACEBOOK 500 LEI LUNAR !100 EURO
4-PACHETUL DE MAI SUS 1200 LEI !220 EURO
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu