CURIO-GENERALUL LUI CEZAR CARE VROIA SA SCAPE SPANIA DE POMPEY!

 1-ACEST ARTICOL ESTE COPIAT!

2-ISTORIA RAMANE PASIUNEA MEA NR-1!

ANTE DIEM NONVM KALENDAS SEPTINGENTI QVATTOR AB VRBE CONDITA (August 49 B.C.) CAIVS SCRIBONIVS CVRIO (Gaius Scribonius Curio), general of CAIVS IVLIVS CAESAR (Caius Iulius Caesar) in English version Caius Julius Caesar, is defeated in the PROELIVM BAGRADAS FLVMEN (Battle of Bagradas) of the Pompeian Republicans of PVBLIVS ATTIVS VARVS (Publius Attius Varus) and IVBA I REX NVMIDIAE (Juba I of Numidia).

The Battle of the Bagradas (49 BC) occurred on August 24 and was fought between Julius Caesar's general Gaius Scribonius Curio and the Pompeian Republicans under Publius Attius Varus and King Juba I of Numidia. The result was a crushing defeat for the Caesarean forces and the death of Curio.

Background

Engaged in a civil war with the Roman general Gnaeus Pompeius Magnus and a hostile group of Republican senators, in 49 BC Julius Caesar sent a force to North Africa under the command of Gaius Scribonius Curio to deal with the Pompeian forces there. Overconfident and holding the usurping governor of Africa, Publius Attius Varus, in low esteem, Curio took fewer of his legions than were available to him, leaving two behind in Sicily. After getting the better of Varus’s Numidian allies in a number of skirmishes, he defeated Varus at the Battle of Utica, who fled into the town of Utica. In the confusion of the battle, Curio was urged to take the town before Varus could regroup, but he held himself back, as he did not have the means at hand to undertake an assault of the town. The next day however, he began to form a contravallation of Utica, with the intent of starving the town into submission. Varus was approached by the leading citizens of the town, who begged him to surrender and spare the town the horrors of a siege. Varus, however, had just learned that King Juba was on his way with a large force, and so reassured them that with Juba's assistance, Curio would soon be defeated. Curio, also hearing that Juba’s army was less than 23 miles from Utica, abandoned the siege, making his way to his base on the Castra Cornelia.

Preliminary operations

Quickly entrenching himself in the Castra Cornelia, he sent an urgent message to Sicily, requesting that his officers immediately send the two legions and the cavalry he had left behind. His initial plan was to defend his position until the reinforcements arrived, as he had access to the sea, allowing easy resupply and communications with Sicily, and locally there was sufficient water, food and timber to meet his needs.

He quickly changed his mind, however, when some apparent deserters from Utica appeared with information about the approaching Numidian forces. They insisted that King Juba was nowhere in the vicinity, that in fact he was some 120 miles away near Leptis, dealing with an uprising there. They informed Curio that the approaching 'army' was in fact only a small body of troops under Juba’s military commander, Saburra. Relieved by this news, Curio sent his cavalry out after sunset with orders to locate Saburra’s camp and then to wait for Curio and the rest of the army. Leaving a quarter of his forces guarding his own camp under the command of Marcius Rufus, Curio began his march to the Bagradas river about two hours before dawn.

Saburra had his camp some 10 miles off the Bagradas, but his advance party had already reached the river. Curio’s cavalry stumbled upon them in the early hours of the morning as they slept in their tents and, taking advantage of their confusion, proceeded to attack. The Numidians were unable to mount any resistance; the majority were either killed or captured and the rest of the advance scouting party fled. Flushed with success, the cavalry did not wait by the river, but rather rode back to find Curio, meeting him about six miles south of the Castra Cornelia. Curio questioned the prisoners, who informed him that Saburra was in command of the forces on the Bagradas. Proposing to attack Saburra whilst his forces were in disarray, Curio ordered a forced march towards the river; he was unconcerned having to leave the majority of his cavalry behind due to the exhausted state of the horses, and proceeded with his reduced legions and 200 cavalry.

In the meantime, Juba, whose camp was further down and on the other side of the Bagradas and about six miles to the rear of Saburra, heard word of the skirmish by the river. He immediately dispatched his Spanish and Gallic mercenary bodyguard, comprising some 2,000 cavalry, together with a handpicked body of infantry to reinforce Saburra. Juba then forded the river with the remainder of his troops and proceeded northward. Saburra, who was convinced that Curio would attack swiftly, gave orders to feign a retreat as soon as the Romans came into view, warning his men to be ready for a signal to turn around and attack.

Battle

Moving away from the river, Curio eventually saw the army of Saburra. When Curio saw the retreating backs of the Numidians, he believed his tactics were playing out as expected. Descending from the heights that bordered a sandy and waterless plain, he and his men moved to engage the Numidians. With a hot sun beating down on them, his soldiers were soon both tired and thirsty. Saburra gave the signal, and his forces turned around and engaged the flagging Romans. Relying solely on his cavalry, he kept his infantry in reserve and a good distance from the fighting. The open and level plain was perfect for the Numidian horsemen, who continually harassed the Roman legionaries. Nevertheless, the Romans fought well under the circumstances, and initially forced Saburra to give ground as they moved inexorably forward.

However, their fatigue began to tell against Curio’s troops, and they were too tired to pursue the Numidians who were steadily falling back, and Curio’s cavalry were too few and too tired to take advantage of the break in the attack. Soon the Numidian cavalry had returned and began to envelop the Roman line, pushing in to attack the Roman rear. Each time a cohort attempted to engage the enemy, the Numidians would disengage and swing away, before wheeling around and close around the legionaries, preventing them from rejoining the line and cutting them down where they stood. Even worse for the Romans was that Juba was continually reinforcing Saburra with fresh reserves, while the Romans continued to weaken as the battle went on. With Roman resolve weakening, Curio tried to bolster their spirits, calling on them to stand firm. But he soon realised that his forces were beginning to crack, so he ordered his army to retreat northward to some low hills that bordered the plain. Saburra saw what was happening and had his cavalry cut off Curio's retreat. The Romans began to scatter, cut down as they ran, while others simply lay down on the ground exhausted, waiting for death.

One of Curio's legates, Gnaeus Domitius, rode up to Curio with a handful of men, and urged him to flee and make it back to the camp. Curio queried how he could ever look Caesar in the face after he had lost him his army, and turning to face the oncoming Numidians, fought on until he was killed. Only a few soldiers managed to escape the bloodbath that followed, while the three hundred cavalry that had not followed Curio into battle returned to the camp at Castra Cornelia, bearing the bad news.

Aftermath

Marcius Rufus, left in charge of the detachment at Castra Cornelia, attempted to hold discipline after news of the disaster reached the camp. He ordered the captains of the transports and the other ships to have their boats ready to transport the troops back onto the ships. But with Juba’s army rapidly approaching, and Varus’s legions positioning themselves to attack, discipline rapidly broke down. The majority of the galleys and transports fled without waiting to collect the stranded soldiers, while the few who sent boats to ferry the soldiers back were quickly swamped by terrified soldiers, and many sank in the process. The soldiers fought with each other to get a place on the boats, and many of the boats, having seen what had happened to the first ones to shore, held back. The sailors on the boats finally agreed to take a few of the married soldiers who had families back home, while others swam out to the ships and were pulled aboard. Among the handful that escaped were Gaius Caninius Rebilus and Gaius Asinius Pollio.

The remaining soldiers sent their centurions as delegates to Varus, seeking assurances that they would not be harmed; Varus gave his word. However, when Juba arrived he decided to make an example of them, and apart from a handful of senators, executed Curio’s remaining soldiers. Juba, riding into Utica and escorted by a group of armed senators loyal to Pompey, met with Varus and took control of the city. Juba sent a message to Pompey and the Republican senators in Macedonia, who responded by granting him the title of King of Numidia. Caesar and the remains of the Roman Senate proclaimed him a public enemy. Juba then returned to Numidia.

HECTOR DIN TROYA!

 1-Conducatorul nr 1 al Troyei in razboiul cu Statele-Grecesti .

2-Razboinicului nr 1 si spaima-grecilor.

3-Singurul Troian care avea o sansa intr-o lupta cu Achiles.

4-A reusit sa formeze o armata de top  pentru a face fata razboialor!

5-Troia controla Dardanelele si era cel mai puternic centru-comerical din lumea -greceasca.

6-Infanteria era baza armatei lui Hector .

7-II omoara pe Ajax,Patrocle plus numerosi razboinici greci de top .

8-Moare in lupta cu Achiles.

9-Excelent luptator 1 la 1.

10-Invatat sa lupte de cei mai buni instructori-troieni de razboi .

11-Lupta alaturi de Priam-Tatal sau la inceput !

12-S-a opus razboiului cu Grecia unita !

Cauzele-Celui-De-al-Doilea--Razboi-Daco-Roman !

 1-Incalcarea tratatului din anul-102 -D-HR si aici ma refer la Decebal !

2-Re-inceperea dotarii armatelor-dacice .

3-Atacurile asupra legiunilor care pazeau cetatile cucerita in primul-razboi!

4-Dorinta Romei in a cuceri definitiv Dacia !

5-Distrugerea armatelor-dacice !

6-Fara Decebal pe tron !

7-Decebal stia ca al-2 razboi va veni in curand  !

       1-Nu credea in tratat !

       2-Vroia un alt de tratament in care sa aiba mai mult de castigat pentru ai sai !

8-Roma vroia o provincie prospera in zona !

9-Pericolul pe care il inseamna Dacia la granitele-Imperiului !

10-Bogatiile din Dacia !

PRIMUL-TRIUMVIRAT DE LA ROMA !

 1-ACEST ARTICOL ESTE COPIAT !

2-ISTORIA RAMANE PASIUNEA MEA NR-1!

LVCA (Lucca) agreements

This is the name of the new agreement reached in 56 BC, publicly and in the presence of 200 senators and numerous magistrates, by CNÆVS POMPEIVS MAGNVS (Cnaues Pompey the Great), CAIVS IVLIVS CÆSAR (Caius Julius Caesar) and MARCVS LICINIVS CRASSVS (Marcus Licinius Crassus), regarding the division of constitutional powers.

With the agreements of LVCA (Lucca) the triumvirs, confirming the previous agreement (the one that had given rise to the PRIMVS TRIVMVIRATVS first triumvirate) established that:

- POMPEIVS (Pompey) would have obtained for 55 BC the CONSVLATVS (consulate) and later the command of the Roman troops in HISPANIA (Spain);

- CRASSVS (Crassus), like POMPEIVS (Pompey), would have obtained the consulate in 55 BC. and subsequently the command of the troops in Syria, for the war against the Parthians;

- IVLIVS CÆSAR (Julius Caesar) would maintain his legions, whose command would later be extended, thus consolidating his military power.

+5

Mostenirea lui Constantin cel Mare!

 1-Crestinismul!

2-Armate de top!

3-Crestinismul ca religia nr-1 in toata Roma !

4- Un Senat deloc multumit cu noua religie !

5-Legiuni-loiale .

6-Edictul de la Milano.

7-Bogatii pentru Crestini .

8-Taxe 0 pentru acestia .

9-Un Imperiu-Unit .

10-Granite deloc-sigure!

O ADEVARATA EROINA -ECATERINA-TEODOROIU!

1-ACEST ARTICOL ESTE COPIAT !

2-ISTORIA RAMANE PASIUNEA MEA NR -1

Fitionești/județul Vrancea, ROMÂNIA (22 august 1917). Eroina sublocotenent Ecaterina Teodoroiu este ucisă în luptă, lovită în piept de două gloanțe de mitralieră în zona Dealul Secului-Muncel în timpul unui atac german declanșat la ora 21:15...

”LA MORT GLORIEUSE D’UNE HÉROÏNE ROUMAINE”/”MOARTEA GLORIOASĂ A UNEI EROINE ROMÂNCE” (Ilustrație apărută în revista franceză ”Le Petit Journal” în octombrie 1917)

Cătălina Toderiu, numele real al Ecaterina Teodoroiu, a urmat şcoala în Târgu Jiu/Gorj, după care a plecat la Bucureşti şi s-a înscris la Şcoala de Fete, deoarece voia să devină învăţătoare.

Aici l-ar fi cunoscut pe Gheorghe Manoiu, care urma să-i devină iubit şi logodnic. Apoi s-a înrolat ca cercetaş, iar imediat ce România a intrat în Primul Război Mondial, a participat pe front ca soră medicală. Atât moartea fratelui, cât şi faptul că iubitul ei se afla pe front au fost motivele care au împins-o pe Cătălina să se înroleze. Numele iubitului ei apare într-o scrisoare atribuită Ecaterinei Teodoroiu, care se află în fondul „Manuscrise“ al Muzeului Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. În această scrisoare, Cătălina solicita sprijin comandantului Diviziei 2 Infanterie pentru a se înrola: ”Prin aceste rânduri subsemnata Ecaterina Teodoroiu din comuna Vădeni lângă Târgu Jiu îmi permit să vă supun Domniei Voastre viaţa mea de până acum în calitate de cercetaşă româncă, de soldat voluntar-femeie şi, în sfârşit, prin ce împrejurări am ajuns la dumneavoastră ca să vă cer protecţie părintească şi o îndrumare din punct de vedere militar. Făceam clasa a 5-a de liceu la Bucureşti când, cu ocazia războiului din 1913 m-am înscris în prima asociaţie a cercetaşelor românce pentru a-mi servi cât de puţin ţara în împrejurări grele. La decretarea mobilizării în august 1916 am fost întrebuinţată ca cercetaşă la îngrijirea răniţilor în Târgu Jiu. Venind chemată la Bucureşti de M.S. Regina, m-am dus, iar la reîntoarcere, cu ocazia celei de-a doua invazii a nemţilor la Târgu Jiu, am aflat că tata, ca sublocotenent de rezervă în Regimentul 18 Gorj [?!], a fost făcut prizonier, iar doi fraţi ai mei, unul sublocotenent de rezervă la Regimentul 7 Călăraşi şi celălalt locotenent în Regimentul 5 Vânători [?!], sunt amândoi morţi pe câmpul de onoare. Nemaigăsind nici pe mama mea şi lipsită de orice ajutor, m-am hotărât a mă înscrie voluntară pentru a-i răzbuna pe ai mei. În ziua de 6 octombrie pierd şi pe ultimul meu frate, caporal în Regimentul 18 Gorj, căzut în lupta de la Porcenii de Gorj;atunci m-am dus la domnul colonel Jipa, comandantul Regimentului 18 Gorj, cerându-i voie să lupt în Regimentul domniei sale. Cu începere din ziua de 7 octombrie am luat parte la lupte în tranşee alături cu soldaţii Regimentului 18 Gorj. Pe ziua de 18 octombrie, în urma unei surprinderi din partea inamicului şi a unei scurte lupte, am fost luată prizonieră. Puţin după aceea fiind escortată de o santinelă germană, am scos neobservată de nimeni un revolver din sân şi am împuşcat santinela şi fiind noapte, am fugit. Cu mine au mai fugit şi alţii de-ai noştri. În timpul fugii însă inamicul a tras focuri şi două gloanţe m-au nimerit, rănindu-mă uşor în piciorul drept. Nouă zile mai pe urmă spărturi de obuz m-au rănit în coapsă. Am fost dusă la spital în Craiova, apoi evacuată la Bucureşti şi, în sfârşit, la Iaşi. Când m-am făcut bine am vrut să ies din spital şi am întrebat pe un domn sublocotenent unde este Regimentul 18 Gorj. Mi-a răspuns că e pe front. Domnia sa recomandându-se că este din Gorj, mi-am adus aminte că o cunosc pe sora domniei sale şi i-am cerut protecţie şi un sfat cum aş putea continua a face serviciu militar, totodată terminându-i convalescenţa. Domnul sublocotenent Gheorghe Mănoiu mi-a permis atunci să fac serviciu în Compania a 7-a ce comanda în Regimentul 43/59 Infanterie“. În continuare, eroina de la Jiu spune în scrisoare că a stat în aceeaşi locuinţă cu sublocotenentul Mănoiu: ”M-am dus la regiment, m-am prezentat domnului maior Mareş şi corpului ofiţeresc la popota regimentului. Din ziua aceea, adică acum o lună, am îngrijit de numeroşii bolnavi din Compania a 7-a, am contribuit cât de mult la depăduchierea oamenilor, am observat ca mâncarea lor să se facă cu îngrijire şi am mâncat laolaltă cu ei, iar în cantonament am stat în aceeaşi casă cu domnul sublocotenent Mănoiu, neavând posibilitatea să am o casă singură pentru mine şi am dormit mereu cu fata gazdei în pat. Acum şase zile am fost chiar la Iaşi la Palatul M.S. Regina pentru a obţine graţie trecerii şi cunoştinţei mele cu A.S. Regală Principele Nicolae câte ceva pentru a îmbunătăţi traiul soldaţilor din Regimentul meu 43/59 Infanterie. M.S. Regina m-a ascultat cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca imediat să mi se încarce sania cu 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. M-am înapoiat cu aceste daruri de la milostiva şi buna noastră Regină şi le-am împărţit chiar eu personal pe la companii, căci oamenii refuzau hrana nesărată. În ziua de 14 februarie domnul colonel Lăzărescu a venit să inspecteze satul Dumitreşti-Gălăţei, unde este cantonamentul companiei mele. După ce domnia sa s-a declarat foarte mulţumit de felul cum am îngrijit eu personal de soldaţii noştri, a plecat fără să-mi zică nimic rău sau ceva care să mă facă să bănuiesc vreo intenţie rea a domniei sale. Imediat însă după plecarea domnului colonel Lăzărescu, domnul maior Mareş mi-a dat ordin să părăsesc regimentul. N-am insistat ca să rămân şi nici n-am căutat să aflu motivele pentru care am fost izgonită şi îndată am venit la dumenavoastră, mult respectate domnule colonel, pentru ca supunându-vă atenţiei trecutul meu, faptul c-am fost rănită în luptă de un duşman care mi-a desfiinţat familia şi totodată exprimându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă care vrea cu arma în mână să-şi dezrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment sau serviciu al diviziei dumneavoastră. Referinţe puteţi lua de la Regimentul 18 Gorj şi de la Familia noastră Regală. Mă încred în spiritul dumneavoastră de dreptate şi mă adresez dumneavoastră ca unui părinte pentru a-mi da putinţa să-mi urmez serviciul pentru patrie şi a repara nedreptatea ce mi s-a făcut”. În luptele din 6 noiembrie 1916 din apropiere de Filiaşi, Cătălina Toderoiu a fost rănită de un obuz la ambele picioare, fiind internată la Spitalul ”Regele Ferdinand” din Iaşi. Aici îl reîntâlneşte pe sublocotenentul Mănoiu, care fusese şi el rănit.

După ieşirea din covalescenţă, la începutul anului 1917, Ecaterina a fost încadrată în Regimentul 34/59 Infanterie, în calitate de comandant de pluton în Compania a 7-a, unde se afla sub comanda sublocotenentului Mănoiu. Colonelul Jipa, comandantul Regimentului 43/59 Infanterie, a menţionat episodul sosirii eroinei: ”În ziua de 23 ianuarie 1917, Ecaterina Teodoriu terminându-şi convalescenţa în spital şi neavând în Moldova niciun cunoscut şi nicio legătură cu nimeni, şi-a adus aminte de tovarăşul său de spital şi s-a hotărât să se ducă la regimentul din care făcea el parte. De aceea, luând o sanie particulară, s-a transportat din Iaşi în comuna Dumitreşti-Gălăţei, unde era cantonat Regimentul 43/59 Infanterie. Acolo s-a prezentat domnului maior Mareş, comandantul regimentului şi i-a raportat că a venit la regiment în calitate de cercetaşă voluntară cu scopul de a îngriji de soldaţii bolnavi, printre care începuse să se declare tifosul exantematic. Domnul comandant al regimentului a prezentat-o corpului ofiţeresc la popotă şi i-a îngăduit să se instaleze în cantonamentul Companiei a 7-a pe care o comanda sublocotenentul Mănoiu. Aici, timp de aproape o lună de zile, a îngrijit cu mult devotament de numeroşii bolnavi în Compania a 7-a, a stăruit să se facă despăduchierea lor şi chiar a gătit la bucătărie pentru soldaţi. În ziua de 7 februarie 1917 s-a dus la Iaşi şi s-a prezentat M.S. Regina Maria, rugând-o să îmbunătăţească traiul soldaţilor din Regimentul 43/59 Infanterie. M.S. Regina a ascultat-o cu bunăvoinţă şi apoi a ordonat ca să i se pună în sanie 400 kg sare de bucătărie şi câteva mii de ţigări pentru soldaţi. Aceste daruri Ecaterina Teodoriu le-a împărţit personal la toţi soldaţii din regiment. În ziua de 14 februarie, în urma unui denunţ anonim la Marele Cartier General cum că în cantonamentul Regimentului 43/59 Infanterie se găseşte o femeie, domnul colonel Lăzărescu, şeful de stat major al Diviziei a II-a a făcut o anchetă. Simţindu-se vizată prin această anchetă, Ecaterina Teodoroiu s-a prezentat în persoană domnului general Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, şi i-a raportat situaţia sa. Domnul general Broşteanu găsind întemeiate cele raportate de Ecaterina, a ordonat Regimentului 43/59 Infanterie să o menţină la serviciu ca şi până atunci, dându-i respectul cuvenit şi a raportat verbal A.S.R. Principele Carol. A.S.R. Principele Carol şi-a adus aminte că o cunoaşte pe Ecaterina şi va interveni la M.S. Regele să o decoreze. În adevăr, la 17 martie 1917, M.S. Regele a decorat pe eroină cu Medalia «Virtutea Militară» de aur şi i-a acordat gradul de sublocotenent onorific în Regimentul 43/59 Infanterie, plătindu-i-se solda corespunzătoare din Casa Palatului. De la această dată eroina a luat parte completă la instrucţia trupei în timpul refacerii, fiind ataşată plutonului comandat de sublocotenentul Mănoiu în Compania a 7-a iar când sublocotenentul Mănoiu lua comanda companiei, ea rămânea drept comandant de pluton”. Moartea eroinei. După numai câteva luni, Cătălina avea să intre în istoria ţării prin sacrificiul său. Ea a fost ucisă în luptă în zona Dealul Secului-Muncel, în localitatea Fitioneşti, din judeţul Vrancea, în seara zilei de de 22 august, în timpul unei retrageri, după ce unităţile române au fost atacate şi surprinse descoperite de unităţi din Regimentul 40 Rezervă german. Eroina a fost lovită de două gloanţe. Iată ce consemna, în ”Darea de seamă“, generalul Ernest Broşteanu, comandantul Diviziei a XI-a, despre acest tragic eveniment ”În cursul zilei de 22 august a.c., până la ora 21.30 pe tot frontul a fost acalmie completă, întreruptă foarte rar de slabe focuri de artilerie. În acest timp s-a încercat a se face mai multe recunoaşteri. La Regimentul 42/66 aceste recunoaşteri n-au reuşit a înainta din cauză că inamicul avantajat de situaţia dominantă ce are a tras asupra acelor patrule; asemenea şi la Regimentul 43/59 patrulele au fost oprite de focurile de mitraliere. La ora 21, inamicul a început un atac prin surprindere, cu patrule mari care s-au apropiat de tranşeele Regimentului 42/66 şi 43/49. Inamicul s-a servit pentru atacul său mai ales de grenade de mână şi mitraliere, în timp ce bombardiere de tranşee au tras asupra regiunii rezervelor noastre. Atacul a fost pe deplin respins la ora 21.30, producând pierderi inamicului prin focuri de mitraliere, grenade de mână şi baraj de artilerie. În această luptă am pierdut pe eroina noastră, voluntara Ecaterina Teodoroiu, care a căzut vitejeşte în capul plutonului ei, îmbărbătându-şi soldaţii”. Logodnicul Ecaterinei Teodoroiu a avut aceeaşi soartă cu a eroinei. La data de 28 septembrie 1944, în lupta pentru cucerirea cotei 495, de pe Dealul Sângiorgiu de la Oarba de Mureş, a fost grav rănit şi, mai târziu, s-a stins din viaţă în spitalul din Târnăveni.