Batalia de la Mutina !Partea-2!

 1-Hertius moare in lupta !

2-Octavian a profitat imediat si ii fura 2 legiuni !

3-Octavian s-a retras pentru moment !

   1-Octavian singur nu a avut nici o sansa vs Marcus Antonius .

4-Marcus Antonius a respins atacul  lui Decimus Brutus si al trupelor sale .

5-Marcus Antonius a suferit pierderi mari dupa acest atac respins .

6-Marcus Antonius s-a retras spre Galia-Transalpina !

7-Marcus Antonius a sperat sa se reuneasca cu bunul sau-General pe nume Ventidius!

     1-Ventidius avea 3 legiuni la dispozitie .

8-Cicero a ridicat in slavi trupele Senatului in tot Forumul si automat in plenul-Senatului .

9-Hertius si Panza elogiati de Cicero .

10-Cicero a adus o mica contributie lui Octavian-Cezar-Augustus .

Batalia de la Mutina !Partea-1!

 1-43-I-HR!

2- Dupa batalia de la Forum-Galorum !Hertius-unul din cei 2 consuli a scris Senatului despre victoria sa dar nu distrugerea completa a lui Marcus Antonius si automat legiunile sale.

3-Cicero nemultumit !

4-Dupa o saptamana de regrupare!Hertius si Octavian au atacat Mutina .

   1-Antonius si legiunile sale erau in fata-Mutinei .

5-Antonius avea trupe cu multa experienta !

6-Antonius a trimis 2 legiuni pentru a separa trupele lui Octavian si Hertius .

7-Decimus-Brutus l-a atacat pe Marcus-Antonius .

8-Antonius primeste o legiune din Galia-Transalpina !

    1-Personal spun ca Legiunea a venit din partea lui Lepudus .

9-Legiunea 5-Macedoneana ma refer !

10-Loialitate pana la moarte pentru Marcus-Antonius .

El primer triunvirato!

 1-Acest articol este copiat !

2-Istoria ramane pasiunea mea nr-1!

EL FIN DE LA REPÚBLICA ROMANA.

El primer triunvirato.

Pompeyo regresó a Roma en el 61 a.C. después de sus campañas en Oriente con la intención de imponer su voluntad en el Senado, pero se encontró con la oposición de este y de Craso, por lo que para llegar a un acuerdo, se hizo necesario la intervención de un tercero: Julio César, que por entonces era propretor en Hispania.

Con el acuerdo se creó el triunvirato, que elevó a César a Cónsul, consiguiendo que se aprobaran propuestas de Craso y Pompeyo y consiguiendo de forma excepcional el proconsulado de la Galia Cisalpina y Narboniense por 5 años con la intención de conquistar todo el territorio galo. Pompeyo y craso consiguieron lo mismo en el 58 a.C. tras los acuerdos de Luca, asignándoles Hispania y Siria, renovando César en las Galias y estableciéndose casa uno en su territorio.

Esto fue el comienzo de la desintegración de la unión, pues Craso fue derrotado estrepitosamente en Siria por los partos y en Roma se produjeron revueltas, declarando el senado el estado de excepción y proclamando a Pompeyo único cónsul. Este aprovechó para intentar desplazar a César, que se encontraba acabando la conquista de la Galia y finalizando su mandato proconsular que el Senado no quiso renovar, por lo que su única salida sería la militar. A inicios del 49 a. C., César atravesó el Rubicón y penetró en Italia con sus legiones, comenzando una guerra civil.

El Pacto de Luca

 1-Acest articol este copiat !

2-Istoria ramane pasiunea mea nr-1!

15 de abril de -56. El Pacto de Luca. Julio Cesar fuerza a Craso y Pompeyo a renovar el Triunvirato... y se reparten la República.

1º. Craso y Pompeyo se odiaban desde los tiempos en que ambos sirvieron a Lucio Cornelio Sila en la guerra civil, cuando rivalizaron por su favor. Luego, cuando Pompeyo regresó de Hispania de acabar la guerra de Sertorio (-71), venció a los últimos esclavos de Espartaco que sobrevivieron a la victoria de Craso. Pompeyo quiso apropiarse la gloria de acabar la guerra, lo que enfureció a Craso. Ambos se presentaron a cónsules del -70, sin disolver sus ejércitos, forzando así al Senado a aceptarlos como candidatos (Pompeyo no reunía los requisitos siquiera). Aunque ganaron las elecciones, y como cónsules abolieron casi todas las leyes de Sila (devolviendo a los tribunos de la plebe sus derechos),terminaron el consulado aun más enfrentados.

2º. Sin embargo, su cambio de la facción optimate a la popular les garantizó el odio de los optimates. A finales del -60, los optimates bloqueaban en el Senado las peticiones de Pompeyo (tierras para sus veteranos de las guerras de Oriente, y aprobar sus leyes y reglamentos en las nuevas provincias) y de Craso (que representaban los intereses de las compañías privadas de los publicanii o recaudadores de impuestos). Julio Cesar logró unirlos en una alianza, (el “Monstruo de Tres Cabezas” que diría Varrón) para ser elegido cónsul del -59, aprobando a cambio los decretos de Pompeyo y Craso. Pero con Cesar en la Galia, la alianza se resquebrajó. Parece que Craso apoyaba bajo manga al patricio convertido en tribuno de la plebe, Publio Clodio, que por odio a Pompeyo, amenazaban con derogar sus leyes. Clodio empleaba matones y exgladiadores para intimidar a los votantes en las Asambleas. Para contrarrestarlos, Pompeyo encargó a otro tribuno, Annio Milón, organizar otras bandas. Las luchas callejeras entre las bandas paralizaban la vida en Roma: incluso dieron una paliza a Quinto, el hermano de Cicerón. Pompeyo escribió a Cicerón que creía que Craso financiaba a Clodio, y que quería eliminarlo, e incluso se puso un grupo de guardaespaldas.

3º. Desde la Galia, Julio Cesar vio el peligro. Dos de sus mayores enemigos, Catón el Joven y su cuñado Enobarbo, iban a presentarse a pretor y cónsul para el -55: prometían derogar las leyes de Cesar y quitarle el mando de las Galias. Julio Cesar, como procónsul, no podía ir a Roma dejando su provincia. Así que, tras la agitada campaña del año anterior, pasó el invierno en la ciudad de Lucca, en su provincia de la Galia itálica pero al lado de Etruria. Allí convocó primero a Craso(su hijo Publio servía como general con César) y después acudió no sólo Pompeyo, sino una gran multitud de senadores (200 según Apiano).

4º. Cesar ya no era el socio menor en la alianza: tras sus victorias sobre helvecios y germanos y la conquista de los belgas, su prestigio militar era casi igual al de Pompeyo y superior a Craso, y su fortuna, equivalente. Craso deseaba el prestigio militar de ambos, para no sentirse con menos “dignitas” y prestigio que sus colegas. Pero Pompeyo no iba a quedarse sin un mando militar mientras sus colegas lo tenían. Al final, la solución fue fácil: Craso y Pompeyo se presentarían como cónsules para el año -55: desde el cargo, blindarían el gobierno de las Galias de Cesar, para que nadie se lo quitase, dándole además una prórroga de otros 5 años, y permitiéndole presentarse a cónsul en el -48 en ausencia (para así enlazar su mando en las Galias con el consulado, y no poder se procesado). Terminado su consulado, Pompeyo recibiría como gobernador las Hispanias (aunque como tenía el encargo de vigilar el abastecimiento de grano en Roma, podría quedarse cerca de la ciudad); Craso recibiría la provincia de Siria. Desde allí, podría atacar a los partos (donde había una guerra civil entre dos hermanos). Así, todos los triunviratos tendrían ejércitos a su mando. Se pactó además que el consuegro de Pompeyo, Apio Claudio, se presentaría a cónsul para el -54.

5º. Como Craso y Pompeyo no estaba en plazo para presentarse a las elecciones, y el cónsul del -56, Léntulo Marcelino, era su enemigo, los triunviros alentaron más disturbios para que no se pudiesen celebrar las elecciones. Terminado el año y cesado Léntulo Marcelino, el poder recayó en un “interrex” (literalmente “entre-reyes”) un magistrado patricio elegido originalmente cuando moría el rey de Roma, y cuya función era elegir uno nuevo; el cargo se mantuvo en la República para los casos en que no había cónsules. Este interrex celebró las elecciones.

6º. Pero mientras, Julio Cesar había enviado de permiso a muchos de sus veteranos, bajo el mando del joven Publio Craso, hijo de Marco Craso. El día de las elecciones, en enero del -55, hubo violencia provocada por los veteranos de Julio Cesar: Domicio Enobarbo fue herido, uno de sus asistentes fue muerto, e incluso Pompeyo acabó salpicado de sangre. Además, Cesar había enviado muchos centuriones y tribunos militares: como personas ricas, votaban en las “Centurias” (distritos electorales) de la Asamblea o Comitia Centuriata reservadas a los ricos. [Nota: La República romana nunca fue una democracia, y de las 193 centurias de la Asamblea, 98 estaban reservadas a los ciudadanos ricos con propiedades por valor de más de 100.000 denarios; por poner las cifras en perspectiva, el sueldo anual de un legionario era de unos 112 denarios, hasta que Julio Cesar los dobló a 225. Así pues, sólo los ciudadanos ricos eran decisivos para elegir a los cónsules.]. De esa forma, Cesar logró muchos votos para sus colegas en las Centurias: Pompeyo y Craso fueron elegidos cónsules, y éste último comenzó a preparar su guerra contra los partos.

PD. Espero que les haya gustado y que hayan aprendido algo. A los que os interesen, es importante que le deis a “seguir” o “me gusta” a la página original, para que el algoritmo os la muestre, y porque no siempre tengo de publicarlas en todos los grupos. Os dejo el enlace: https://www.facebook.com/profile.php?id=100085345680077 Gracias por leerme.

Atentamente, el autor ©Jose Miguel Delgado Valerio.

Fuentes clásicas: “Historia romana” de Dion Casio; “Guerras civiles” de Apiano. “Vidas paralelas. Vidas de Craso, Pompeyo, Cicerón, Cesar y Catón el Joven” de Plutarco.

Fuentes modernas. “Cesar, el dictador democrático” de Luciano Canfora; “Cesar” de Adrian Goldsworthy.

En las imágenes. (Wikipedia Commons): 1º los triunviros: izquierda, Pompeyo, identificado por una monedao; centro, busto atribuido sin base alguna a Marco Craso; c) Julio Cesar, identificado por una moneda (Autora: Mary Harrsch), 2º mapa de la distribución provincia entre los triunviros: Hispania para Pompeyo, las Galias para Julio Cesar, y Siria para Craso (Autor: BlaGalaxi)

Lista-Imparatilor-Romani!Partea-7!

1-Onorio-395-423-D-C.

2-Giovani-Princenia-423-425-D-C.

3-Valentian al 3-425-455-D-C.

4-Petronia-455-D-C.

5-Avita-455-456-D-C.

6-Maggiaciano-457-461-D-C.

7-Libius-461-465-D-C.

8-Antemius -467-472-D-C.

9-Glibia-472-D-C.

10-Glibia-473-474-D-C.

11-Nepatus-474-475-D-C.

12-Avegustula-475-476-D-C.

UNELE NUME NU SUNT COMPLETE !

VOI REVENI CU NUMELE CORECT SCRISE CAND VOI CAPATA DOCUMENTATIA COMPLETA .

MULTUMESC .

RAZBOIUL CIVIL AMERICAN !

 1-Acest articol este copiat !

2-Istoria ramane pasiunea mea nr-1!

Războiul Civil American de 4 ani

(12 apr. 1861 – 9 apr. 1865; )

Bianca Pădurean

Războiul Civil American, după 78 de ani de la succesul politic, militar şi moral, obţinut prin RĂZBOIUL DE INDEPENDENŢĂ, împotriva metropolei londoneze (1774-1783, de 9 ani), a fost unul dintre primele războaie industriale, căile ferate, telegraful şi armele produse în serie, fiind folosite pe scară largă. Deşi Nordul a beneficiat de la început de o covârşitoare superioritate economică şi industrială, victoria a fost obţinută după patru ani de lupte sângeroase.

Războiul Civil American denumit şi „Războiul de secesiune” (în engleză „War of Secession”) sau „Războiul dintre state” („War Between the States”), conflictul armat provocat de secesiunea statelor din Sud (Mississippi, Carolina de Sud, Florida, Alabama, Georgia, Louisiana, Texas, Virginia, Arkansas, Tennessee şi Carolina de Nord) a reprezentat punctul culminant al fricţiunilor cu privire la tema sclaviei, care au divizat societatea americană în prima jumătatea a secolului al XIX-lea.

Războiul s -a încheiat la 9.aprilie1865, prin capitularea generalului sudist Robert Lee, la Appomattox/Virginia, în faţa generalului unionist Ulysses S. Grant).

La 15 aprilie 1865, Abraham Lincoln, de 46 de ani, a fost asasinat.

A picture containing person, painting, mammal, person

Description automatically generated

”Șarjă la baionetă”, gravură din publicația americană Harpers Weekly, 1862

Sursa imaginii: Wikipedia

Cum a început războiul

În 4 februarie 1861 se năștea un stat efemer, care, însă, a marcat profund istoria. Este vorba de Statele Confederate ale Americii. Apariția acestuia a dus la izbucnirea unui sângeros război civil american, care a făcut peste un milion de victime.

La jumătatea secolului al XIX-lea, Statele Unite ale Americii se confruntau cu o criză fără precedent. Statele din Nord, puternic industrializate, cereau abolirea sclaviei negrilor, pe temeiul principiului că toți oamenii s-au născut egali. Statele din Sud, cu o economie agrară, bazată în mare măsură pe munca sclavilor, afirmau că drepturile statelor membre ale Uniunii nu pot fi ignorate.

Liderii sudiști erau profund rasiști și afirmau că negrii ar reprezenta o rasă inferioară, care nu se poate bucura de aceleași drepturi ca și rasa albă. În acest context, în 1860, alegerile prezidențiale din Statele Unite ale Americii au fost câștigate de un adversar hotărât al sclaviei: Abraham Lincoln. Alegerea sa a determinat o reacție violentă în sud.

Deși Abraham Lincoln încă nu fusese învestit în funcție, Carolina de Sud și-a proclamat secesiunea, în decembrie 1860. Până în februarie 1861, alte șase state și-au proclamat secesiunea, inclusiv Texasul, cu tot cu un sfert din totalul armatei americane. În data de 4 februarie, aceste state au anunțat formarea unei confederații independente de Statele Unite ale Americii.

În 9 februarie 1861, a fost ales și primul președinte al noii confederații, Jefferson Davis. Abraham Lincoln a devenit președintele Statelor Unite ale Americii abia în 4 martie 1861. El a încercat să evite un război civil și a început negocieri cu reprezentanții Confederației. Lincoln privea secesiunea ca pe un act de rebeliune, însă reprezentanții confederați s-au oferit să plătească inclusiv despăgubiri pentru proprietățile Statele Unite ale Americii situate în statele din Sud și să obțină, astfel, recunoașterea independenței.

Negocierile au rămas fără rezultat. În 12 aprilie 1861, confederații au început asaltul asupra unei fortificații controlate de Statele Unite, Fort Sumter, din Charleston, Carolina de Sud. Acest asalt a declanșat Războiul Civil American. Patru state s-au alăturat Confederației, iar capitala Sudului a fost mutată la Richmond. Pe de o parte, era Nordul industrializat și puternic populat. Pe de altă parte, era Sudul agrar, mai slab populat, în care o mare parte a populației era reprezentată de sclavii negri.

Armata Confederației avea însă un comandant de geniu, Robert E. Lee, care a întârziat cât a putut de mult deznodământul războiului. În cele din urmă, forța Nordului a copleșit Sudul. Robert E. Lee s-a predat în 1865, la capătul unui conflict care a făcut peste un milion de victime: uciși, răniți și dispăruți.

La doar câteva zile după predarea generalului confederat, președintele Statelor Unite ale Americii, Abraham Lincoln, a fost asasinat. Acest lucru nu a putut împiedica victoria completă a Nordului.

Rănile provocate de Războiul Civil American s-au vindecat greu. Sclavia a fost abolită în timpul războiului, însă, în Sud, discriminarea rasială a fost practicată pe scară largă până după Cel de-al Doilea Război Mondial.

Rămâneţi alături de noi la Pagina de istorie pentru a afla poveşti din trecut, dar şi pentru că presa de azi este ciorna istoriei de mâine.

Ascultați rubrica ”Pagina de istorie” în fiecare zi, de luni până vineri, dimineața de la 7.50 și de la 9.55 și după amiaza de la 15.07, numai la RFI România

Toate edițiile rubricii Pagina de Istorie: http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

https://historia.ro/

https://www.rfi.ro/politica-117935-cum-inceput-razboiul...

Diocletian in Dacia !

 1-Acest articol este copiat !

2-Istoria ramane pasiunea mea nr-1!

Zona rurală dacică a lui Domiziano (85-89). Un război fără învingători.

Chiar dacă cel mai faimos, și definitiv, război între romani și daci se poartă la începutul secolului al II-lea. AD, sub domnia împăratului Traian, acesta nu a fost singurul conflict care a implicat cele două popoare.

Deși proiectul nu a ajuns niciodată la realizare, știm din surse că Iulius Cezar, înainte de a muri asasinat în 44 î.Hr., a planificat începutul unei campanii împotriva dacilor.

Apoi avem vești despre alte conflicte, la scară mai mult sau mai puțin locală, și despre incidente de război izolate între cele două popoare - este un caz, despre care cu siguranță vom vorbi din nou în viitor, despre campania victorioasă a lui Marco Licinio Crasso, nepotul tizului care a murit în Carre, în 29 î.Hr. împotriva lui Bastarni și Give us.

Puțin mai puțin de șaizeci de ani mai târziu vom ajunge în schimb la un război deschis în deplină guvernare, cu campanii conduse împotriva dacilor de împăratul Domizian, fiul lui Vespasian și al treilea, și ultimul, reprezentant al dinastiei Flavia.

Ostilitățile s-au deschis între sfârșitul anului 85 și începutul anului 86.

Dacii, după ce au recuperat recent unitatea regatului lor și conduși inițial de regele lor Duras (Diurpaneus, în unele surse), sunt pregătiți să scuture prezența copleșitoare a puternicului vecin roman de peste Dunăre.

Astfel, dacii au decis să traverseze Dunărea, invadând și jefuind teritoriul lui Mesia (Bulgaria de astăzi).

Atacul a fost un succes pentru daci, care au anihilat forțele romane din regiune (excluzând castrale din Oescu și Novae), chiar învingându-l într-o luptă gravă pe consulul Gaio Oppio Sabino, care rămâne ucis în timpul bătăliei.

Răspunsul lui Domiziano nu este așteptat.

Întotdeauna între sfârșitul anului 85 și începutul lui 86, împăratul adună o forță de diverse vexilări și mărșăluiește spre Mesia, însoțit de pretorieni și Cornelius Fusco, prefectul pretorianului.

În sursele noastre principale, Svetonio și Cassio Dione, nu avem știri foarte detaliate din următorii ani.

Cel puțin potrivit acestor doi autori, după ce a venit la Mesia Domiziano nu participă activ la operațiuni, încredințându-și trupele lui Cornelio Fusco.

Deoarece se poate reconstrui, traversând foarte puține date disponibile, în 1986 s-a încercat o expediție romană punitivă peste Dunăre.

Între 86 și 87 devine rege al dacilor, prin abdicarea Durii, cel care va fi protagonist în războiul împotriva lui Traiano: ultimul domnitor al dacilor, Decebalo.

Poate inițial intimidat de puterea romană (trebuie să ne imaginăm că nu poate aduna o forță atât de mare), Decebalo încearcă să deschidă negocierile de pace, dar Domiziano răspunde trimițându-l împotriva lui Cornelio Fusco.

Decebalo răspunde, deși întotdeauna diplomatic, pentru rime: cere din nou să pecetluiască o pace, dar cu condiția ca fiecare roman să-i plătească două oboli anual.

Nu știm nimic sigur despre cursul conflictului din 1986.

Știm, însă, că războiul nu se termină, că în curând Cornelio Fusco dispare din surse (și comanda armatei romane trece la alții) și, atât în sursele deja citate, cât și în „Agricola” lui Tacito, vorbim despre armatele romane și oameni pierduți în Dacia.

Asta înseamnă aproape sigur că expediția romană este un eșec total, iar Cornelius Fusco trebuie să fi murit probabil în luptă.

Urmează apoi un an de armistițiu (cel puțin asta poți evita), timp în care Domiziano face pregătiri pentru caz pentru a răzbuna înfrângerea imediată.

Lucio Tettio Giuliano a fost încredințat comanda armatei, aceasta din urmă în 88 a avansat din nou în Dacia.

Potrivit lui Dion, Julian acordă mare grijă și atenție trupelor sale, în special moralul lor, așa cum este evitat prin acest pas (LXVIII, 10, 1):

"[... ] că soldații și-au scris numele, precum și cele ale centurionilor, pe scuturile lor, pentru ca cei care au trebuit să facă o acțiune deosebit de bună sau josnică să poată fi recunoscuți mai ușor. "

De această dată, însă, campania lui Giuliano se încheie cu un succes mai mare decât cel al predecesorului său: avem de fapt vești despre o victorie romană la Tapae, același loc unde se va desfășura aproape cincisprezece ani mai târziu una dintre bătăliile dintre Traiano și Decebalo.

Cu toate acestea, nu avem detalii despre bătălie.

Tot ce știm este că mulți cad de partea dacilor, iar printre alții un anumit Vezinas, al doilea la comanda lui Decebalo. Acesta din urmă, prezent pe câmpul de luptă, negăsind o rută de scăpare, se preface mort, reușind astfel să scape noaptea.

Romanii avansează spre capitala lor, Sarmizegetusa Regia, dar ajungând în oraș se retrag, crezând că vor găsi o altă armată care îi așteaptă, o armată gata să-i primească - poate un semn, așa cum va fi pentru campaniile viitoare ale lui Traian, că ciocnirea de la Tapae, deși victorioasă, a fost foarte greu.

Dar nu există nicio armată pregătită. Este de fapt un truc al lui Decebalo, care a doborât câțiva copaci și a creat cu buștenii tăiați, de fapt, "manechine", pe care a pus armură să înșele, de departe, pe romani - dacă povestea este adevărată sau nu, nu știm, dar nu trebuie vine ca o surpriză, din moment ce astfel de trucuri au fost folosite cu succes chiar și în conflicte mai recente, precum al doilea război mondial.

Domiziano, în ciuda victoriei de la Tapae și pensionarea lui Decebalo, nu poate profita la maximum de victorie.

De fapt, el trebuie să se confrunte cu două noi amenințări: tentativa de uzurpare a lui Lucio Antonio Saturnino în Germania Superioară și revolta armată a populațiilor de la granița Panoniei (Quadi, Marcomanni, Sarmati) care până atunci au recunoscut autoritatea romană.

Împăratul este atât de obligat, în 89, să ceară pace de la Decebalo, după ce a respins atât de flagrant oferta cu câțiva ani mai devreme.

Războiul s-a încheiat de fapt cu un fel de "tragere" între Roma și Dacia.

Mirmidones

 1-Acest articol este copiat !

2-Istoria ramane pasiunea mea nr-1!

Los mirmidones fueron un antiguo pueblo de la mitología griega que poblaban la Ftía o la Hélade, en la Tesalia meridional. Su nombre proviene dej griego μυρμιδόνες, que significa “hormigas”. El origen de la leyenda de los mirmidones refleja los estereotipos que los griegos y muchas otras culturas del mundo tienen sobre las hormigas.

Según la mitología, los mirmidones originalmente fueron hormigas trabajadoras de la isla de Egina, la isla lleva ese nombre después de que Zeus sedujera a Egina, hija del dios del río Asopo, y bautizara la isla en su honor, en un ataque de celos, Hera envió una plaga para acabar con los habitantes de la isla.

Después que la plaga azotara la isla, los únicos habitantes fueron Eaco, el rey de Egina, y sus hijos Peleo y Telamón, Eaco imploró a Zeus que la isla fuera repoblada y así poder tener gente para gobernar.

Esa noche, Eaco soñó que veía una fila de hormigas en un árbol y que éstas se transformaban en seres humanos, a la mañana siguiente, Eaco y sus hijos fueron recibidos por un grupo de personas que afirmaban ser sus súbditos.

Esta gente era laboriosa, ahorrativa y tenaz en sus tareas, Eaco llamó a sus nuevos súbditos mirmidones, en referencia a sus orígenes mirmecológicos.

Otra versión dice que los mirmidones no fueron hormigas que se transformaron en humanos, sino que fueron descendientes de un hombre llamado Mirmidón. Este personaje fue concebido cuando Zeus sedujo a su madre, Eurimedusa, en forma de hormiga, por esta razón su hijo fue llamado “hombre hormiga” o Mirmidón.

El relato dice que el rey Eaco desterró a sus hijos de Egina y algunos de los mirmidones se fueron con ellos, Peleo llevó a algunos mirmidones a colonizar Tesalia y acabó casándose con una ninfa, Tetis, con quien tuvo un hijo, el famoso guerrero Aquiles.

Cuando estalló la guerra de Troya, los griegos buscaron al mejor de sus guerreros, fue así que Aquiles dirigió una compañía de mirmidones a la guerra a través del Egeo, Aquiles es considerado el más grande guerrero de la mitología griega, su relato se puede conocer en La Ilíada, el poema épico de Homero que relata el asedio de los griegos a Troya, el cual duró diez años, y durante este tiempo,los mirmidones ayudaron a Aquiles a conquistar 12 ciudades y a ganar numerosas batallas durante los primeros nueve años de guerra.

Su armadura negra, además de su temeridad en el campo de batalla, era el rasgo principal de estos guerreros de la antigua Grecia, muchos han visto en el mito de los mirmidones una representación de lo que pasa realmente entre las colonias de hormigas que se enfrentan por la posesión de un territorio, en la lucha que sigue hay muchas bajas por parte de ambas colonias, en ese sentido, humanos y hormigas son bastante parecidos.

Es posible que los antiguos griegos no supieran como eran las batallas que libraban las hormigas bajo sus pies, sin embargo, la historia de los feroces guerreros que descendieron de hormigas transformadas en humanos confirma lo que sabemos de las hormigas: son capaces de enfrentarse con sus semejantes.

Fuente:

Prodigiosos mirmidones: antología y apología del dandismo. Carlos Primo, ‎Marina Domínguez Garachana, ‎Leticia García · 2012

Cezar la Luca !Partea-1!

 1-50-I-HR sau 56-I-HR !

2- Cezar la trimis pe Publius-Crassus sa caute un  port pentru invadarea-Britaniei .

3-Majoritatea-Galiei apartinea Romei 

4-Cezar avea nevoie de o flota pusa la punct .

5-La Roma gelozia era mare pe succesul lui Cezar .

6-Cicero intors din exil .

7-Cezar a platit majoritatea datoriilor pe care o aveau prieteni sai din Senat !

8-Cezar a capatat loialitaea acestora .

9-Cezar a dat ordin pentru noi nave de razboi sa fie construite .

10-Cezar dorea o campanie fulger in Britanie .